Premiat la German Design Award pentru proiectul Galeria Tempini, Mihai Caraghiaur privește designul ca pe o experiență emoțională, nu doar ca pe simplu exercițiu estetic. Pentru el, spațiul nu înseamnă doar forme, texturi și lumini, ci un limbaj subtil care poate transforma percepția și starea celor care îl trăiesc. Într-un dialog despre creativitate, libertate și educarea gustului, designerul timișorean vorbește despre filozofia sa de design, despre importanța clienților vizionari și despre felul în care emoția devine cea mai valoroasă componentă a designului.
Interviu realizat de Mihaela Manolache
Povestește-ne puțin despre tine. Cine este Mihai Caraghiaur, dincolo de proiecte? Care este filosofia ta de design și misiunea pe care ți-ai asumat-o? Ce te definește ca designer și cum a început pentru tine acest drum al creativitatiă?
Dincolo de proiecte, sunt un visător care caută sens în gesturi. Pentru mine, designul este o formă de artă ce reunește limbaje multiple — formă, textură, volum, culoare și lumină — într-un discurs nonverbal care spune povești. Misiunea mea este să construiesc contexte care să vorbească în locul meu și să facă vizibil ceea ce, de multe ori, rămâne invizibil: emoția.
Am înțeles devreme că cei din jur percep doar o parte din ceea ce văd eu într-un proiect. De aici pornește mereu drumul meu: cum îi ajut să vadă mai mult? În asta investesc energie la fiecare lucrare. Îmi plac constrângerile; ele fac proiectele captivante, pentru că mă obligă să spun mai mult în contexte diferite, cu materiale diferite, fără să trădez ideea.
Lucrez cu un limbaj al formei și al texturii, pe care intervin cu lumină și culoare pentru a orchestra stări. La final, criteriul meu de reușită rămâne același: dacă spațiul a generat emoție autentică, atunci designul și-a atins scopul. Aceasta este filozofia care îmi modelează fiecare proiect.
Ai spus adesea că te pasionează emoția pe care spațiul o transmite. Cum reușești să transformi concepte abstracte – precum fluiditate, percepție sau chiar fizică cuantică – în experiențe concrete și memorabile pentru vizitatori?
Da, emoția. Mă întorc mereu la ea pentru că este lecția cea mai importantă pe care designul ne-o predă: oamenii pot uita un obiect sau un loc, dar nu uită felul în care i-ai făcut să se simtă, cum spune și Timothy Oulton. Asta am învățat din clarobscurul Barocului și din rigoarea Bauhaus-ului lui Kandinsky și Itten: limbajele vizuale transmit mesaje, iar datoria noastră este să le înțelegem și să le orchestrăm. Am trecut, firesc, de la narativul tinereții la un limbaj asociativ, apoi, odată cu maturitatea, la acel „less is more” ascuns, de fapt, într-un registru sinestezic. Astăzi, acesta îmi definește lucrările și îmi permite să aduc în concret concepte aparent abstracte. Când vorbesc despre „cuantică”, nu mă refer la formule, ci la o metaforă de percepție: observatorul schimbă experimentul, la fel cum privitorul schimbă sensul spațiului. Pornesc de la ideea că obiectul este, întâi, o proiecție a dorinței, un gând care devine realitate, pe filiera aceea platoniciană în care ideea își caută întruparea.
Practica mea rămâne una a gesturilor care produc stare: construiesc contexte care să vorbească în locul meu, pentru ca invizibilul să devină vizibil. Accept restricțiile ca pe motorul creativității; ele fac proiectele captivante fiindcă mă obligă să spun mai mult, în contexte și cu materiale diferite, fără a trăda ideea. Lucrez cu un alfabet al formei, texturii și volumelor, peste care intervin cu culoare și lumină pentru a dirija citirea spațiului. Dacă, la final, ceea ce am compus generează emoție autentică, știu că am tradus corect conceptul în experiență, acesta este criteriul meu, filosofia care îmi modelează fiecare proiect.
În proiectele tale apare frecvent ideea de „a renunța la reguli”. Care sunt acele convenții sau tipare pe care simți că trebuie depășite pentru ca spațiul să transmită autenticitate și libertate?
Renunțarea la reguli nu înseamnă lipsă de disciplină, ci un must-do al libertății creative. Încep ca toți: cu documentare serioasă, multe schițe, variante, iterații. Apoi vine inevitabil momentul în care nu mai văd rezolvarea – acela este semnalul că tiparele învățate, reflexele de școală, au preluat controlul. Atunci opresc tema, o las să respire, o părăsesc deliberat. Nu arunc informația, o rescriu. Nu neg regulile, le mut din criterii decizionale în cele de instrumente. De fiecare dată când îmi permit această dezînvățare controlată, perspectiva se schimbă: limbajul se deschide, iar sinestezia își arată adevărata valoare. Forma, textura, lumina încep să lucreze împreună nu ca rețetă, ci ca frază vie. Abia atunci spațiul poate vorbi autentic, fără urmele rigide ale „planului didactic”. Libertatea nu vine din a ignora convențiile, ci din a le depăși până când rămâne esența, o interpretare personală, onestă, care să elibereze emoția și să lase locul să transmită propriul său adevăr.
Care sunt, în viziunea ta, elementele esențiale care definesc emoția unui spațiu – lumina, textura, proporțiile, interacțiunea materialelor?
Rămân la esență: toate contează, dar primul instrument este lumina și, inseparabil, umbra care o leagă. Fără acest duo, percepția nu are alfabet. Văzul rămâne canalul primar prin care creierul își ordonează lumea, chiar dacă emoția finală este multisenzorială. Proporțiile, armoniile, raporturile dintre plin și gol sunt gramatica de fundal; ele structurează fraza, dar sensul îl dă modul în care lumina atinge materia. Textura nu e doar aspect, e memorie tactilă: cum prinde varul lumina, cum reține lemnul căldura, cum taie piatra umbra – aici se decide temperatura afectivă a spațiului. Iar interacțiunea materialelor nu e simplă coexistență, ci dialog: luciul calmează asprul, matul domolește reflexul, densul dă greutate aerului. Când amplific, cu intenție, fiecare canal utilizând un miros discret, un sunet abia prezent, o atingere posibilă, o lumină care descrie experiența devine totală: nu mai privești un spațiu, îl simți. Emoția apare în clipa în care lumina și umbra orchestrează materia, iar proporțiile o susțin ca un ritm interior pe care corpul îl recunoaște înaintea cuvintelor.
German Design Award a adus o validare importantă proiectului Galeria Tempini, premiată pentru abordarea ei ca „galerie de design” și nu doar ca showroom. Ce a însemnat pentru tine această recunoaștere – o confirmare personală sau mai degrabă un semnal pentru întreaga piață de design din România? Cum ai construit conceptul Tempini și ce mesaj ai dorit să transmiți prin el?
German Design Award a fost, în același timp, o confirmare personală și un semnal pentru piața de design din România: putem exporta concepte, nu doar obiecte. Galeria Tempini a rescris regulile expunerii de materiale de la „boxuri” și mostre la o „galerie de design” cu o narațiune proprie, un spațiu compus ca o singură încăpere care, compozițional, conține paisprezece scene. Aici totul devine proiecție, iar realitatea se finalizează în ochii celui care privește o logică „cuantică” a experienței în care observatorul dă sensul. Conceptul l-am construit pentru designeri: un cadru în care ei pot controla lumina, parcursul, selecțiile, unde limbajul nonverbal și „camera senzorială” sugerează răspunsuri fără să le impună. Faptul că marii producători au recunoscut public acest demers arată că nu vorbim doar despre un showroom reușit, ci despre o schimbare de paradigmă. Mesajul meu rămâne același: autenticitatea se naște când ești liber să orchestrezi materia prin lumină, proporții și textură. Premiul validează această libertate și ne invită, ca piață, să ridicăm standardul de la simpla prezentare la experiență.
Ce rol joacă clientul în proiectele tale? Cum găsești echilibrul între libertatea creativă și nevoile comerciale sau funcționale?
Clientul este co-autorul nevăzut al fiecărui proiect. El trasează câmpul de joc, nevoile reale, obiectivele comerciale, ritmul operațional iar eu propun partitura: limbajul formei, texturii și luminii. La început, el definește tema; pe parcurs, o rafinăm împreună; la final, echilibrul apare când viziunea mea devine utilă în termenii lui. Libertatea creativă nu înseamnă absența limitelor, ci calitatea lor: funcționalul, fluxurile, bugetul, brandul sunt granițe fertile care dau precizie expresiei. Eu promit un spațiu care mișcă emoțional și performează în real, iar clientul promite încredere și consecvență în decizii. Când fiecare își asumă rolul, se întâmplă lucrul important: rezultatul nu mai e doar „frumos” sau doar „eficient”, ci devine un instrument care produce experiență și valoare. Pe scurt: clientul ghidează, eu orchestrez; el validează scopul, eu calibrez metoda; iar succesul se vede când emoția și funcțiunea se susțin reciproc, fără să se anuleze.
Dacă privești întreg portofoliul tău, unde se vede cel mai clar acea „emoție a spațiului” pe care o cauți constant?
În portofoliul meu, emoția spațiului se vede cel mai clar în proiectele recente, este linia de forță care a devenit semnătură. La Galeria Tempini, emoția se naște din clarobscur și din parcursul scenografic; Casa cu Iedera din Timișoara își poartă starea în culoare și lumină. Iar la Castelul de Lut, emoția e curajul de a face vizibil invizibilul: lumină care leagă materia, proporții care liniștesc, o sinestezie discretă ce transformă șederea în experiență. În toate, lucrez cu aceeași regulă de compoziție: un limbaj sinestezic în care forma, textura și lumina nu descriu, ci provoacă; nu explică, ci lasă locul să fie trăit. La final, totul devine seducție.
Ai afirmat că „gusturile pot fi educate subtil”. Cum reușește un designer să formeze gustul publicului sau al clientului fără a impune, ci doar prin experiență și dialog?
Gusturile se educă prin experiență, nu prin impunere. Fiecare client își găsește designerul potrivit, nimic nu e întâmplător, iar întâlnirea devine, pentru amândoi, o școală tăcută. Pe parcursul proiectului, dialogul schimbă percepții în ambele sensuri: eu nu pretind monopolul adevărului, iar el nu mai privește spațiul doar ca pe o listă de nevoi. Construim împreună un limbaj: arăt, nu dictez; demonstrez prin lumină, material, proporție; testăm scenarii, comparăm variante, lăsăm corpul să aleagă ce se simte corect înainte de a explica de ce. Așa se formează gustul, prin mici revelații repetate, până când clientul ajunge să recunoască singur coerența. La final, nimeni nu „câștigă” împotriva cuiva: câștigă spațiul, care devine mai inteligent, iar noi devenim mai exacți în felul în care simțim și argumentăm.
Care este proiectul de vis pe care încă nu ai avut ocazia să îl realizezi? În ce direcție te îndrepți și ce planuri ai pentru viitorul apropiat?
Proiectul de vis nu are o formă fixă, el depinde de context și de oamenii pe care îi întâlnești. Ceea ce pot spune clar este direcția: lucrez la un proiect de cercetare în care emoția devine instrument de lucru, nu doar rezultat. Cred că această abordare are aplicabilitate reală și poate seta o nouă rigoare în practica mea. Când va fi gata, nu va fi doar spectacol, ci demonstrație: că invizibilul se poate proiecta, iar spațiul poate fi gândit astfel încât să–ți schimbe starea cu finețe, nu cu zgomot.
